Istoria castelului

CASTELUL GYIMESI „ÎN TRECUT”

În cadrul pitoresc al defileului Gyimesi, deasupra unei coturi caracteristice a râului Tatros, pe vârful stâncii cunoscute sub numele de Kő-orr, se înalță castelul Bethlen–Rákóczi din Gyimesbükk. În sursele din secolul al XVIII-lea, acest munte era menționat încă sub numele de Muntele Áldomás.

1619
Din articolul (5) al Adunării Naționale de la Gyulafehérvár din luna mai, referitor la trecătorile de la graniță, reiese că la acea vreme nu exista încă niciun castel în Trecătoarea Gyimesi.

1626
Cetatea din Gyimes a fost construită de prințul transilvanian Gábor Bethlen (1613–1629). Tradiția istorică situează construirea fortăreței, mai precis finalizarea acesteia, în anul 1626, pe baza autobiografiei autentice a contemporanului său, György Tatrosy. Castelul „Csikhavas” menționat în descrierea lui Tatrosy poate fi identificat cu castelul din Gyimes. Pe baza altor surse istorice – precum autobiografia lui János Kemény, viitor prinț al Transilvaniei – se poate stabili, de asemenea, că castelul a fost ridicat într-adevăr în anii 1620. Construirea sa a fost legată de consolidarea granițelor și de intensificarea controlului drumurilor; în acea perioadă s-au ridicat castele nu numai în defileul Gyimes, ci și la alte trecători strategice din estul și sud-estul Transilvaniei.

György Tatrosy: „În cele două țări valahe, Majestatea Sa a construit deodată patru castele de apărare în trecătorile înzăpezite din Csíkhavas, Oytoz, Dofftan și Bozab” („Din partea celor două țări valahe, Majestatea Sa a construit simultan patru castele de apărare în trecătorile înzăpezite din Csíkhavas, strâmtoarea Ojtoz, la fortăreața Doftán și în strâmtoarea Bodza”.)

Din procesele-verbale ale adunărilor naționale de la Gyulafehérvár din anii 1626 și 1630 aflăm că povara financiară a construcției castelelor a fost suportată în principal de către șezimile (unitățile administrative) secălești.

Din punct de vedere militar, cetatea din Gyimes nu era considerată o fortificație importantă, funcția sa fiind controlul trecătorii din vale și impozitarea traficului comercial care trecea pe acolo, adică perceperea de taxe vamale.

7 iunie 1634
Un proces-verbal menționează pentru prima dată numele fortăreței în legătură cu faptul că „la Uarán din Gyimes”, adică la castelul din Gyimes, stăteau de pază Bálint Lőrincz și trupa sa, care fuseseră detașați acolo.

Mijlocul secolului al XVII-lea: Conform tradiției, la mijlocul secolului al XVII-lea, prințul transilvanian György Rákóczi I sau II a dispus efectuarea unor lucrări suplimentare de întărire a fortăreței, motiv pentru care i s-a atribuit denumirea de „Cetatea Rákóczi”.

În 1677 s-a consemnat că, în timp de pace, la punctul de taxare din castelul Gyimes stăteau de pază câte doi soldați, iar în alte ocazii numărul acestora creștea în funcție de situație. Dintr-o sursă din 1681 știm că, în caz de război, 10 oameni stăteau de pază la fortăreață.

Începând cu 1690, documentul împăratului german-roman și rege al Ungariei, Leopold I, cunoscut sub numele de Diploma Leopoldinum, care reglementa statutul juridic al Transilvaniei (publicat în 1691), Marele Ducat al Transilvaniei a devenit parte a Imperiului Habsburgic, importanța păzii frontierelor a crescut și mai mult, iar pe lângă faptul că cetatea și-a păstrat funcția anterioară, rolul său s-a extins.

14 februarie 1694
În februarie 1694, trupele turco-tătare au pătruns pentru ultima oară în Ținutul Secuiesc prin defileul Gyimes. Din cauza zăpezii abundente, atacul surprinzător i-a prins pe locuitorii din Csík complet nepregătiți, întrucât cetatea din Gyimes era aproape nepăzită.

Datorită atacului din anul precedent, începând cu 1695 s-a început consolidarea castelului, a zidurilor și a valurilor de apărare; lucrările au continuat și în 1698, dar există date și din 1711 privind lucrările de construcție din defileul Gyimes. Ca urmare a acestora, în jurul castelului s-a construit un sistem complex de fortificații. În secolele XVIII–XIX, acesta a făcut parte din acel sistem complex de fortificații și baraje sanitare care apăra granița dintre Transilvania și Moldova împotriva invaziilor inamice și a răspândirii ciumei. Aici s-a înființat și un punct de control, denumit în acea epocă „loc de carantină” sau „cazarmă sanitară”, unde era necesar să se rămână câteva săptămâni pentru a se descoperi eventualele boli ale celor care intenționau să intre pe teritoriul țării.

1712
Conform inscripției în limba armeană gravate pe peretele nordic al așa-numitei „Capele Kontumáci” din Gyimes, clădirea carantină din Gyimes exista deja la acea vreme, inscripția care a ieșit la iveală de sub tencuiala ulterioară și data aferentă din 1712 (MDCCXII) au fost observate de parohul József Salamon în 2008, în timpul lucrărilor de renovare a capelei. Se presupune că biserica a fost construită ulterior prin extinderea uneia dintre primele clădiri ale carantină.

1718
Starea și evoluția sistemului de fortificații construit în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea sunt descrise în hărțile militare austriece care ilustrează defileul Gyimesi, păstrate la Arhiva Militară a Austriei (Österreichisches Staatsarchiv – Kriegsarchiv) din Viena. Prima hartă datând din 1718 a fost păstrată; datorită lucrărilor de construcție anterioare, cetatea prezenta deja aspectul fortărețelor montane standardizate ale Imperiului Habsburgic, fiind menționată sub denumirea de „Blockhaus”.

La momentul realizării hărții militare din 1733, castelul era o clădire în formă de dreptunghi, marcată cu litera C, care era menționată atunci ca fiind în stare de ruină și care fusese folosită anterior și ca depozit de praf de pușcă. La est de acesta, pe ambele maluri ale râului Tatros, erau marcate câte un turn; pe hartă se pot vedea rămășițele turnului pătrat marcat cu litera A și ale celui pentagonal marcat cu litera B. De la castel se întindea un zid de blocare a văii, dotat cu trăgătoare și înconjurat de șanțuri de trăgătoare, cobora de pe versantul muntelui până la fortul marcat cu litera B, de unde se întindea un zid de palisadă ruinat până la râul Tatros, apoi dincolo de acesta până la fortul marcat cu litera A, constituind o barieră fizică împotriva trecerii necontrolate.

Din 1735 s-a păstrat un desen al defileului Gyimesi, care arăta starea de ruină a castelului de atunci.

7 ianuarie 1764: pericolul de la Madéfalva:
În 1763, curtea de la Viena a ordonat ca și secii din Transilvania să înființeze regimente de frontieră după modelul sistemului imperial, dispoziție la care secii s-au opus, pentru a-și păstra autonomia militară și privilegiile seculare. Liderii secui adunați la Madéfalva au fost atacați de trupele imperiale în zori, pe 7 ianuarie 1764; în timpul operațiunii, declanșată cu un foc intens de artilerie, au fost măcelăriți chiar și femei și copii. Ca urmare a acestui masacru, a început o emigrare în masă spre Bucovina.

1768
În cadrul recensământului din 1768 au fost publicate deja planuri de bază și secțiuni ale celor trei forturi care apărau strâmtoarea; cu litera A a fost marcat fortul de pe Muntele Gyimes, cu litera B cel de pe val, iar cu litera C fortul de pe Muntele Áldomás, adică cetatea. Fortificația avea deja, la acea vreme, forma sa definitivă: era o clădire cu un singur etaj, cu două intrări, cea de la parter deschizându-se pe partea de nord-est, iar cea de la etaj în colțul de sud-vest; aceasta din urmă, datorită amplasării pe versantul muntelui, ducea spre creasta muntelui din spatele castelului. Totuși, la acea vreme, ambele niveluri erau formate doar dintr-o singură încăpere fiecare.

1771
Până la această dată, cetatea aflată în stare proastă și zidul de apărare care închidea valea au fost renovate, zidul de vest al cetății a fost reconstruit, iar zidul de sud a fost prelungit spre vest. În legătură cu acesta din urmă, nu departe de colțul sud-vestic al cetății, a fost ridicată o clădire mai mică. Atunci a fost realizată o schiță detaliată a trecerii din Gyimes, cu sistemul de fortificații, clădirile armatei și ale instituției de pază, precum și casele populației locale care s-a stabilit acolo și care a populat zona trecerii în timpul domniei Mariei Tereza.

Pe o hartă din 1780–1781 au fost marcate noile fortificații și palisada strâmtorii, adică zidurile sale formate din stâlpi. În colțul de nord-est al cetății a fost marcat un coridor de apărare închis, care cobora în vale de-a lungul zidului de închidere a văii, care, continuând și transformându-se apoi într-un zid de palisadă, lega cele trei fortărețe ale strâmtorii. Pe această hartă erau marcate deja numeroase clădiri și pe partea moldoveană a zidului de închidere a văii.

12 iulie 1788
În această zi, în timpul războiului habsburgico-turc, sistemul de fortificații din Gyimes a trebuit să respingă pentru prima dată un atac serios. Aproximativ două mii de soldați turci au atacat linia de apărare, dar au fost în cele din urmă respinși, neputând pătrunde pe teritoriul țării.

1789
András Lacz, husar șezeg, a urcat călare în castel pe 134 de trepte.

1791
Conform unei schițe topografice foarte detaliate din 1791, sistemul de apărare fusese deja reconstruit, dar pe aceasta se pot observa și cele patru valuri de pământ noi, ridicate în 1788, la izbucnirea războiului habsburgico-turc, cu scopul de a consolida apărarea. A fost marcată și fortificația de la capătul vestic al dealului Áldomás – către care ducea un drum pentru tunuri pe creasta dealului – și pe locul căreia se afla deja înainte de 1733 un „Blockhaus”, menționat însă atunci ca fiind distrus.

Anii 1843–1860: construirea unui terasament pentru șosea de la Csíkszépvíz, pe serpentine, prin Szermász, spre Gyimes, până la graniță.

1848
După revoluție, în conformitate cu legile din aprilie, Transilvania (Marele Principat al Transilvaniei) – și odată cu ea Valea Gyimes – a redevenit parte a Ungariei (Regatul Ungar).

1854 
În acest moment au fost realizate desene de măsurare detaliate ale sistemului de fortificații, care reflectau în esență starea din secolul al XVIII-lea, planuri, desene ale fațadelor și secțiuni, cu uși și ferestre. Totuși, conform planului general, sistemul era deja format din cinci forturi, iar pe partea de est fuseseră ridicate până atunci două forturi noi din grinzi. Clădirea porții de graniță era apărată de două tunuri. În castel, circulația între etaje se făcea pe scara amenajată în colțul nord-vestic. Pe ambele niveluri, în partea de est era marcată câte o încăpere mai mare, iar în partea de vest – lângă scară – câte o încăpere mai mică. Etajul era încălzit, aici fiind marcată și o sobă.

A doua jumătate a secolului al XIX-lea: conform cercetărilor arheologice, la capătul vestic al castelului a fost adăugată o încăpere de dimensiuni reduse, ale cărei pereți se uneau cu peretele de capăt vestic și cu peretele nordic al scării care ducea spre creasta muntelui.

1873
A fost desființată instituția de pază.

1876
Din acest an s-au păstrat planurile și secțiunile celor două niveluri ale castelului, care erau în esență identice cu reprezentările din 1854. Se pare că, pe secțiune, castelul era reprezentat atunci fără acoperiș și fără planșeul care separa cele două niveluri. Întrucât la acea vreme a fost demarat un program de fortificații de amploare în zona de frontieră, cu scopul de a consolida apărarea ( ), este posibil ca cetatea să fi fost reconstruită.

1878
Ca parte a programului de fortificații, la nord-est de trecerea din Gyimes au fost construite două forturi noi, iar fortificația de la capătul vestic al dealului Áldomás a fost reconstruită, astfel încât sistemul de apărare era format deja din opt unități.

1894
Ungaria și România au decis construirea unei noi linii de cale ferată prin valea Gyimes.

Începând cu 1896, au fost realizate și fotografii care ilustrează starea castelului la acea vreme. Pe acestea se pot vedea ruinele înalte ale fortificației arse, precum și zidul de închidere a văii, cu coridorul de apărare închis care se întindea de-a lungul acestuia, în care, la acea vreme, 134 de trepte duceau spre castel. Deși planul din 1876 nu indica nicio fereastră pe partea de est, nici la parter, nici la etaj, în fotografii apare câte o fereastră în mijlocul fiecărui nivel.

18 octombrie 1897
S-a deschis calea ferată pe partea maghiară. Sub dealul castelului a fost necesară realizarea unei tăieturi de 15 metri pentru a permite trecerea liniei de cale ferată; în acest proces, vechile scări care duceau la fortificație și coridorul de apărare au fost demolate, iar în locul lor a fost construită, până în 1900, o nouă serie de scări, mai abrupte, cu o înclinație de 96 de grade. În 1896–97 a fost construită fosta cea mai estică gară a Căilor Ferate de Stat Maghiare, gara nr. 30, la câțiva metri de graniță.

5 aprilie 1899.
S-a deschis calea ferată și pe partea română, începând circulația trenurilor între cele două țări.

În secolul al XX-lea, castelul a continuat să se degradeze, iar ruinele sale au fost acoperite.

Gyimesbükk a făcut parte din Ungaria istorică până în 1920, apoi, în urma Tratatului de pace de la Trianon, a fost cedată României împreună cu Transilvania.

În 1940, în conformitate cu cea de-a doua decizie de la Viena, Gyimesbükk a fost anexat Ungariei.

În 1945, după cel de-al Doilea Război Mondial, teritoriul a revenit României.

În urma cercetărilor arheologice începute în 2015, castelul din Gyimesbükk a fost reconstruit din ruine în perioada 2024–2025, pe baza planurilor originale de măsurare aflate în arhiva militară de la Viena. 

În 2025 a început transformarea castelului într-o atracție turistică, iar în 2026 – la 400 de ani de la construirea castelului – s-a deschis expoziția Castelului Bethlen–Rákóczi.